Cineastii au prevestit revolutia

» De la inceputul anilor ‘90 pana la mijlocul acestui deceniu, creatiile cineastilor iranieni au atras atentia criticilor, a cinefililor si a juriilor din festivalurile de pe glob.

» Este o dovada in plus
ca Iranul are o istorie bogata in cultura cinematografica, in mare masura latenta in perioada revolutiei Islamice si de-a lungul razboiului cu Irakul, intrand acum intr-o perioada de intinerire remarcabila.

» In special doi regizori demonstreaza asta, Abbas Kiarostami si Mohsen Makhmalbaf, celebri in intreaga lume pentru subtilitatile din creatia lor autoreflexiva si lirica, ce se apleaca asupra vietii iraniene.

Tripticul regizorului Kiarostami, toate fiind filme despre Koker, oras de provincie, inainte si dupa un devastator cutremur – "Where Is the Friend’s Home?" (1987), "Life and Nothing More" (1991) si "Through the Olive Trees" (1994) – este sugestiv prin bogatia meditatiei filosofice si a apelului la memorie, experimentand prin metode cinematografice, o lucrare de explorare neorealist traditionala, apreciaza New York Times.
Creatiile lui Makhmalbaf par a fi, in felul lor, constiente de statutul formal ce le revine, acela de a povesti despre valorile si despre unele realitati istorice sau contemporane ale vietii iraniene. In contextul actual, filmul lui, "A Moment of Innocence" (1996), poate fi extrem de relevant, fiind un eseu dramatic multistratificat bazat pe militantism si reconciliere, pe explorarea consecintelor unui incident violent al tineretului revolutionar, marca Makhmalbaf.



In paranteza fie spus, regizorul este acum una dintre principalele voci ale lui Mir Hussein Moussavi, fostul premier si candidat la presedintia Iranului, care a declarat recent ca se indoieste de succesul protestelor din saptamana abia incheiata. Aceasta gama de filme, ca si cele ale colegilor lor regizori care au avut posibilitatea de a explora, precum si felul de a filma si imaginile folosite au fost limitate strict, dar nu in totalitate, de inflexibilul sistem al cenzurii. Toti s-au confruntat indirect cu problemele politice, iar abordarea temelor tabu, legate de sexualitate sau de viata femeilor, s-a facut cu o mare precautie.

Restrictiile au avut si ele un avantaj, daca se poate spune asa, determinandu-i pe realizatorii de filme sa se aplece mai mult asupra altor teme. Astfel a rezultat o serie de filme remarcabile pentru copii – fiindca ramanea de neatins orice subiect care aborda interactiunea dintre femeie si barbat – si, de asemenea, au exploatat la maximum cinemaul in aer liber, filmarile in spatiul liber, dezvaluind peisajele fabuloase ale tarii, in special, viu evocate in imediata vecinatate a spatiilor urbane.

Relansarea din deceniul 9
Inflorirea cinematografului iranian in anii ‘90 a fost in sine o dovada a imbunatatirii relatiilor politice si culturale, o tentativa care se intrevede si in actuala cerere de schimbare
. Mohammed Khatami, ca ministru al culturii si al orientarii islamice in perioada 1989-1992, a incurajat extinderea productiei de film. La nici o saptamana de la alegerea sa ca presedinte, in 1997 (de asemenea, considerata o neasteptata rasturnare a situatiei politice de atunci), filmul lui Abbas Kiarostami, "Taste of Cherry/Gustul ciresii", obtinea marele premiu
Palme d’Or la Cannes.
Azi, privind retrospectiv, la fel ca in stilul
stirilor-eveniment contemporane, cele doua victorii au simbolizat posibilitatea unei relative liberalizari si cosmopolitizarea Iranului sau cel putin la o ascendenta, fie ea vizibila partial numai din afara tarii, cu un aspect conciliant fata de forta societatii iraniene. In realitate s-a dovedit ca totul era mult mai ambiguu, iar mandatul lui Khatami a fost marcat mai mult de frustrarea aspiratiilor reformiste decat de implinirea lor.


Dar in cei opt ani scursi de la alegerea sa pana la epoca lui Mahmoud Ahmadinejad, cinematografia iraniana a continuat sa rodeasca, fie ca a fost sau nu sanctionata oficial. Tinerii regizori ca Jafar Panahi, protejatul lui Kiarostami, si fiica lui Makhmalbaf, Samira, au intrat in forta in domeniu, munca lor fiind mult mai directa, criticand conditiile sociale din tara mai mult decat predecesorii lor. Accentul s-a mutat de la tara la oras, de la copii la femei, la veteranii de razboi la refugiati si saraci, iar ca o schimbare de fond au mers din ce in ce mai mult inspre zona realismului.
Nu este usoara rezumarea cinematografiei iraniene, filmele fiind mereu o fereastra imperfecta spre lume. Jurnalistii de la New York Times au selectat: "The Apple" (1998) – primul film al lui Makhmalbaf; "The Circle" (2000), "Crimson Gold" (2003) si "Offside" (2006) ale lui Panahi; ceva mai tandre si mai sentimentale sunt filmele lui Majid Majidi, precum "The Colour of Paradise" si "Baran"; si productiile lui Bahman Ghobadi sunt de greutate, in general filme poetice despre Kurdistan.



Cele de mai sus fac parte doar dintr-o lista infima, partiala, dar, adaugand profunzime, pot fi confruntate cu brutalitatea din povestile si imaginile din inregistrarile video ale ultimelor saptamani. Veti vedea diferenta de clase, cruzimea statala, opresiunea femeilor si felul in care ele aleg sa reziste, traditii de generozitate si ospitalitate si, mai presus de toate, pasiunea pentru argument.
Un exemplu tipic de film iranian este unul in care se aud nesfarsitele certuri din familie – un set de opinii exprimate zgomotos si de interese divergente, violente si fraterne, dar care par ca niciodata nu se mai termina. Democratia poate fi simtita si astfel, iar din acest punct de vedere cinematografia iraniana din ultimii ani este darnica, sugerand ce se intampla in realitate acolo in tara, dincolo de panza ecranului.

» "Shirin" a fost la TIFF
Cel mai recent film al lui Abbas Kiarostami, in care Juliette Binoche joaca unul dintre rolurile importante, "Shirin", a fost prezentat anul acesta si la TIFF. Cu totul diferit, regizorul a venit cu o pasionanta poveste a unei pasionante iubiri, asa cum e spusa ea de Nezami, un poet iranian din secolul al XII-lea, si de catre Shirin insasi, in fata unui public de peste 100 de actrite, printre care si Juliette Binoche. Publicul acestui inedit experiment cinematografic e deopotriva subiect si obiect, iar rezultatul, departe de a fi comercial.

» Aventura filmului iranian
Istoria filmului iranian are ca punct de plecare anul 1905, cand Mirza Ebrahim Khan Sahafbashi a inceput realizarea si prezentarea de productii cinematografice pentru publicul din Iran. Cinematografia iraniana a devenit tot mai activa, iar in anii ‘50-’60 a obtinut si primele succese la festivaluri internationale de film. In anii ‘70 insa, productia cinematografica iraniana, care se transformase intr-un simbol al regimului monarhic decadent, a traversat o perioada de criza.
Dupa victoria revolutiei islamice din februarie 1979, cinematografia iraniana s-a transformat. In anul 1983 a fost infiintata Fundatia Cinematografica Farabi, care a organizat in acelasi an prima editie a Festivalului de Film Fajr, cel mai cunoscut festival de film international ce se desfasoara in Iran.
Arta cinematografica iraniana si-a castigat recunoastere internationala si a primit un numar extrem de mare de nominalizari si premii
la cele mai prestigioase festivaluri internationale. Astfel, in 1997, Abbas Kiarostami a obtinut pentru "Gustul ciresii", Palme d’Or la Cannes, Jafar Panahi – Leul de Aur la Venetia pentru "Cercul" (2000), Abbas Kiarostami – Premiul "Roberto Rossellini", Festivalul de la Cannes (1992) si multe altele.