Pionierat de dragul artei

Galerii care ramin fara sedii, galeristi care nu cred in sprijin extern, public neinteresat de arta contemporana. In discutia de marti de la ICR, au fost puse pe tapet astfel de probleme.

Erwin Kessler, dezbatind problemele breslei, alaturi de cei cinci galeristi bucuresteni
„Galere, galerii, piraterii: de ce apar si de ce dispar galeriile de arta“ a fost titlul dezbaterii desfasurate marti la sediul Institutului Cultural Roman (ICR) si moderate de criticul de arta Erwin Kessler. Alaturi de el s-au asezat cinci galeristi bucuresteni: Dan Popescu (H’art Gallery), Matei Caltia (Galeria Posibila), Diana Dochia (Anaid Art Gallery) si reprezentantii a doua galerii „disparute“ - Aurora Kiraly (Galeria Noua) si Theodor Graur (Galeria HT003).

Dezbaterea a pornit, dupa cum era de asteptat, de la disparitia recenta a mai multor galerii, intr-un moment in care ar fi fost normal ca piata
de arta autohtona sa se fi asezat deja.

Erwin Kessler, in deschiderea discutiei, a subliniat
insa ca panica e „nejustificata, caci galeriile care au disparut sint putine si au un profil special, ele nefiind neaparat comerciale, ci bazindu-se pe suportul unui sistem institutional“.

Dupa o asemenea introducere, era firesc ca prima interventie sa-i apartina Aurorei Kiraly, din moment ce inchiderea recenta a Galeriei Noua a luat pe neasteptate publicul de arta contemporana din Capitala. De altfel, Aurora Kiraly a si introdus in discutie unul dintre aspectele cele mai dezbatute in cadrul intilnirii de marti: diferentele dintre galeriile comerciale, care au supravietuit, si cele de proiect, ca Noua si HT003, care au disparut o data cu pierderea sediului. Dependenta acestora din urma, declarate de Kiraly „non-profit“, a fost pusa pe seama nevoii de sprijin extern, institutional si civic: „Mai devreme ma intreba Dan Popescu de ce nu recurg la multele fonduri UE existente, insa asta e o munca ce devine greoaie si dificila daca nu e sustinuta si pe cale oficiala“.

Taberele descrise de Aurora Kiraly s-au si conturat ulterior, cu atit mai mult cu cit reprezentantii galeriilor Anaid si H’art au raspuns printr-un discurs managerial. Diana Dochia s-a declarat „nemultumita“ ca exista doar citeva galerii de arta contemporana in toata tara si a insistat asupra rolului fondurilor private: „N-are rost sa te plingi si sa astepti ajutor de la stat, pentru ca nu vine niciodata“.

Pentru galerista de la Anaid, una dintre principalele probleme pe care trebuie sa le depaseasca piata de arta contemporana e lipsa de educatie a publicului: „Multi nu stiu sa citeasca un anumit tip de imagine. Oamenii care imi intra in galerie, de patru ani incoace, s-au obisnuit cu stilul
, dar stiti cum e: daca ii dai omului ciorba tot timpul, n-o sa guste icre negre“. Pe de alta parte, Matei Caltia s-a aratat uimit de disparitia Galeriei Noi, tocmai din acest punct de vedere el considerind ca aceasta galerie avea „cea mai puternica comunitate, mai ales datorita coerentei proiectelor expuse“.

Replica, desi venita pe acelasi ton de reprezentant al unei galerii functionale, a venit din partea lui Dan Popescu, care si-a afirmat convingerea ca situatia este oarecum normala: „Nu cred ca societatea e nepregatita sau ca nu stie sa accepte un anumit tip de arta. La urma urmei, arta contemporana, mai avangardista, are oricind probleme de acceptare, cel putin initial“. Opiniei lui i s-a alaturat cea a lui Theodor Graur, pentru care „galeristii bucuresteni se afla intr-o faza de pionierat: adevarata intrebare nu e de ce n-avem fonduri, ci de ce, la noi, arta contemporana nu suscita interesul publicului“.

Problema „deficitului civic“, dupa cum a reformulat-o Erwin Kessler, a monopolizat o vreme discutia, Dan Popescu recunoscind ca in Romania nu exista responsabilitate civica: „Tot ce s-a intimplat in zona artei contemporane, inclusiv crearea MNAC-ului (Muzeul National de Arta Contemporana - n.r.), a fost rezultatul muncii unor indivizi. La noi, totul functioneaza ca un fel de haiduceala, insa cred ca cei care vor convinge zona privata sa intre in acest joc vor fi pregatiti si asa va disparea nevoia de sprijin extern“.

O nota aparte in dezbaterea de la ICR a dat-o interventia lui Mihai Oroveanu, directorul MNAC. Acesta a adus in discutie problema sciziunii comunitatii artistice, care nu si-a creat forme de reprezentare si e departe de a fi solidara: „Uniunea Artistilor Plastici n-a aparut, la 1950, ca nevoie a obstii artistice, ci ca institutie de control al acelei comunitati. Or, disparitia acestor doua galerii n-a fost determinata de actiunile statului, ci de animozitatile din lumea artei, de artistii care saboteaza sistemul“. Totusi, Oroveanu n-a iertat nici interventiile sporadice si controversate ale statului pe piata de arta, facind trimitere la achizitiile publice de arta monumentala, cotate la preturi colosale: „Cel mai mare monument din Anglia a costat, acum citiva ani, cit jumatate din «Tepusa»“ (contestatul monument al lui Ovidiu Ghildus amplasat in Piata Revolutiei- n.r.).